Eu?

Mă numesc Dorothy; cand eram mică, mama a vrut să-mi pună numele Judy – noroc de tatăl meu biologic. Nu spun că nu-mi place. Doar il urăsc.
Am stat pană la 14 ani acasă, la mama mea, care locuieste cu tatăl meu vitreg (părintii mei au divortat cand eu aveam 5 ani) si un cătel, Star, lumina-ochilor-mamei.
Acum stau in apartamentul tatălui meu biologic, William (Willy, cum imi place mie să-i spun) si ne intelegem de minune.
Am hotărat să mă mut cu el, la New York, din două motive: nu mai suportam giugiulelile mamei cu asa-zisul meu al-doilea-tată si vecina de deasupra, care, de fiecare dată cand mă vedea, imi zicea povesti cu Rolling Stone sau Abba, de pe vremea lui Pazvante (apropo, cine-o fi si Pazvante ăsta, nu stiu..)
In prezent am 16 ani, 2 luni, 13 zile si cateva ore in plus de azi-dimineată. Fac aici liceul. E la două intersectii de apartament si nu sunt nevoită să iau vreu autobuz sau metroul – slavă Domnului.
Momentan sunt “young, free’nd single” si nu mă grăbesc să am un iubit, datorită esecurilor suferite la 12 ani din cauza a mai multor.. băieti (am promis că nu folosesc un limbaj.. indecent). De atunci am hotărat s-o las mai moale si să-mi văd de feminitătile mele. Si, că tot veni vorba: nu am mai trăit o experientă de relaxare sau vreo sedintă la manichiură de vreun an jumate.
Acum că stau cu Willy, m-am masculinizat mai tare decat o făcea mama, cand aveam părul scurt, in tinerete, si arătam ca un vagabond.
Port mărimea 37 la balerini, 36 la pantofii cu toc si 38 la bascheti si adidasi.
Nu sunt grasă, nici slabă; dar nu spun nici cate kilograme am.
Sunt inaltă, nu foarte, dar destul. Am părul negru-inchis cu tente ciocolatii, fapt care mă determină să -mi ador părul, in mod oficial.
Prietena mea cea mai bună e Cindy, o tipă satenă (suvitată in blond) nebună, zapacită, aiurită si tot ce tine de fenomene stiintifico-fantastice. O ador !
Prietenul meu cel mai bun e Raul. Un tip după care balele fetelor atarnă greu in ore, pe hol, in pauze, sau pe teren, in curtea liceului. Blond, inalt, uneori pisălog, alteori prea amabil. Il ador !

Urăsc sucurile acidulate si popcornul nesărat mai tare decat urăsc untul fără două straturi de dulceată deasupra si evident, mai mult decat painea prajită si uscată pe măsuta cu prăjitorul de paine.
In ultima vreme, incerc să-l conving pe Willy să-mi cumpere un cătelus de casă pe care să-l scot la plimbare dimineata, seara, la pranz si mai ales in zilele ploioase.
Detest să merg la sală; să văd si să aud picăturile de sudoare ce curg pe fruntile grasilor peste limita legală (asta-i in imaginatia mea) si să observ, fără să vreau, pantaloni rupti in zone.. nedorite si panglici imbibate in mirosul tranpiratiei. In plus toată mascarada asta e doar de pamplezir, să zici tu că “vai, am fost la sală o lună si am dat jos vreo două kile; du-te si tu !” Detest, Lol !
Mda, cam neinspirant.

Acum, un TeenVogue, un castron mare cu popcorn super sărat a la Dhy si un program bun la tv, imi fac viata mai bună; momentan.
A, aproape am uitat: Dhy e porecla mea de cand m-am nascut. Asta pentru că bunicii de pe tata i-a plăcut numele Dianne. Incăpătanarea mamei a luat sfarsit cand tata a decis să le impace pe amandouă, punandu-mi actualul nume (care, totusi, nu are nicio legatură cu Judy, dar asa imi place să cred.)

Ultima dată cand am iesit cu prietenii a fost.. acum două seri. Am fost la un film numit “Răvasele mint doar dacă tu crezi asta”. Era vorba despre o tipă care a fost blestemată să i se intample tot ce va citi in răvasele din pungile de chipsuri. Al naibii de plictisitor.

Vis-a-vis de apartamentul tatei e o ceainărie – Chouette, in traducere, cred, “şuet” (sau cel putin asa-mi place să-i zic.) Are niste ceaiuri senzationale. La 8 p.m. mă duc să servesc unul, in timp ce mai schimb o vorba cu Alan, tipul care le face.
Ador să privesc orasul de pe pervazul geamului din sufragerie; luminile se văd asa frumos noaptea, ca sperantele, visele si lucrurile bune - din viata mea – răstălmăcite pe cerul sufletului meu.

De fiecare dată cand mi-e foame, tata mă gadilă; zice că asta taie pofta, in concluzie, voi mai slăbi. Da’ de unde ! si incep a goli primul raft din frigider. Nu-i mare pagubă, avand in vedere faptul că dimineată e din nou umplut cu bunătăti pline de E-uri de la supermarketul din coltul străzii noastre.
Aici poti face foarte multe lucruri: poti să sari cu parasuta cand vrei tu, poti să tipi (ignorand injurăturile si lucrurile aruncate spre tine), poti să canti ce vrei, cand vrei (mai putin in ore sau in autobuz, pentru că risti s-o iei spre casă sau spre biroul directorului in două piciorute de balerină, la sigur), poti să alergi, poti să bei alcool chiar dacă n-ai 18, dar mai ales poti să iesi din casă la brat cu tatăl tău, fără să radă cineva de tine.
Am ajuns la concluzia că New York-ul e un oras fantastic, dar nu are nimic iesit din comun. E simplu, iar eu il ador (am făcut o pasiune pentru lucrurile simple; de aici rezultă si entuziasmul meu.)
Intr-un sfert de oră, Cindy si Raul vor fi la mine, să vedem un film pe care mă chinui si acum să-l downloadez. Ea aduce chipsuri cu sare si paprika, el aduce boxele si pernele pentru gat. După terminarea filmului se vor căra acasă să se culce in paturile lor moi si imense. Trebuie să mă pregătesc pentru două ore jumate de ras incontinuu cu ei, asa că mă duc la oglinda de pe usa sifonierului tatei si incep să mă stramb si să -mi musc buzele. Ce?! E amuzant.
Tresar la bine-cunoscutul-bocănit-a-lui-Raul si deschid. Spre (ne)surprinderea mea erau cat se poate de veseli, pusi pe glume, sugubeti si usor enervanti.
Ne indesăm sezuturile in canapeaua rosie-catifelată, băgăm boxele, desfacem pungile de chipsuri, ne punem pernele după gat si dăm drumul la film.
Vizionare placută !